Atunci a inceput totul 25 aug.2009

25 august 2009. Nici nu mai stiu exact ce-am facut in ziua aia. Cand mi-am baut cafeaua, daca era luni sau vineri, daca a fost o zi buna sau rea. Stiu doar ca am tastat pe calculatorul meu de acasa treaba asta: blogspot.com. Auzisem eu ca ala e un loc bun in care sa incepi un blog. Nu stiam bine despre ce sa scriu, insa, inainte de asta, nu stiam ce nume sa-i dau. Nu voiam sa-i dau numele meu (am stat intr-un fel de anonimat pentru destul de multa vreme, fara vreun motiv anume), dar nici alt fel de inspiratie nu aveam. In ziua aia ma sunase un prieten de la Iasi, sa ma intrebe de sanatate, iar eu ma apucasem sa-i explic detalii din viata mea tumultoasa si plina de peripetii. Mi-au ramas in minte cuvintele lui de atunci, spuse printre hohote de ras: “Mda. Tot un nebulos ai ramas pentru mine.” Si asta a fost, descoperisem gaura din covrig: “nebulos”. Urma sa-mi las niste ganduri pe o foaie virtuala pe care s-o citesc eu si inca vreun ratacit. Dar acele ganduri ieseau in lume, nu mai ramaneau doar pe o pagina de word dintr-un fisier bine ascuns si nici nu mai ramaneau scrise, apasat, intr-o agenda care tinea loc de jurnal. Ca de scris imi placea sa scriu, chiar daca nu ma pricepeam la asta. Nici acum nu ma pricep foarte tare, dar macar am ajuns sa am un fel de coerenta ce vine din niste ani de exercitii (aproape) zilnice. Aveam palmele transpirate si inima imi batea tare. Eram incantat si total speriat de momentul in care aveam sa apas “publish”, desi era clar ca nu citeste nimeni. Ba mai mult, aveam de gand sa nu spun nimanui de blogul pe care tocmai il deschisesem, iar prin alte parti comentam cu numele meu (ma stiam deja, virtual, cu “greii” blogosferei si mi se parea nedrept fata de altii mai buni decat mine la scris sa povestesc ca tocmai mi-am facut blog, iar ei sa ma sustina din simpatie). Eram cu toate gandurile astea in minte, faceam tot felul de planuri si mi-am promis, atunci, in acea seara, ca o sa fac tot posibilul sa nu renunt la ceva ce imi provoca atata incantare inca dinainte de a incepe cu adevarat. N-a fost ca in prima zi de facultate. Atunci nu stiam nimic despre viata, incantarea nu exista. Doar teama de necunoscut. In plus,facultatea nu era o alegere constienta, pe cand blogul a fost, este si va ramane asa. Dar prima zi de blogging a fost la fel de frumoasa ca prima zi de Facultate, va ramane la fel de prezenta in amintirile mele. A fost o zi in care mi-am dat voie sa incep sa spun tare ceea ce gandeam, orice prostioara, orice frustrare, orice bucurie. Sa impart cu oameni (de cele mai multe ori) necunoscuti farame din viata-mi simpatica sau grea sau melancolica, doar din dorinta de a scrie, tot mai mult si tot mai bine. Inca n-am reusit partea cu “tot mai mult si tot mai bine”, dar acea bucurie se regaseste de fiecare data cand apas “add new post”.

Scris, cuvantul redevine gand:)

Cred in lucruri mici si frumoase, facute din suflet. Cred in telefoanele date nu pentru ca avem nevoie de ceva, ci pentru ca ne pasa ce face celalalt si vrem sa stim daca-i e bine. Cred in oameni frumosi, care traiesc frumos, care isi cresc copiii in lumina, invatandu-i sa pretuiasca ce primesc de la viata si de la altii. Cred in oamenii care isi asuma ce spun, ce simt, ce vor de la viata lor. Cred in iubiri totale, dar nu cred in iubiri definitive. Cred ca fiecare dintre noi are zona lui de gri la care celalalt ajunge atat de greu, incat atunci cand se intampla, ar merita sarbatorit: inseamna ca esti, in sfarsit, tu insuti. Cred in forta pasilor marunti si a constructiilor in timp, mai ales in materie de relatii. Nu cred insa ca, odata construit, dureaza pe vecie daca nu dai “o mana de var”, cum ar fi spus un prieten al meu. Cred in relatii sincere si construite pe valori comune. Cred in iubiri cladite dupe ce s-au sters lacrimile, pentru ca s-au transformat in experiente. Si nu, nu cred ca e mereu vina altcuiva pentru ce ni se intampla. Cred in viata pe care ne-o construim pas cu pas si in lucrurile pe care ni le spunem pe intuneric, cautand priviri si zambind fara motiv. Cred intr-o privire care genereaza o bataie de inima in plus, intr-o atingere care te face sa inchizi ochii ca sa ti-o amintesti si in povesti terminate in liniste. Cred in tine si in acea parte din tine care ma face sa zambesc. Atat de simplu…

Factori multipli: Mediul, Contextul, Educatia, Inspiratia, Aspiratia...etc:)

Ma tot gandesc de azi dimineata daca sa imi mai bat capul sau nu, daca sa fac ceva sau sa ignor, daca sa scriu sau nu, daca sa ma complac sau sa lupt, daca sa ma revolt sau sa ma resemnez, daca sa ma enervez sau sa zambesc – nu am ajuns la vreo concluzie clara, inca sunt ametit de atatea idei. Aparent mi-au lut 3 ore ca pot scrie fraza precedenta si sa recunosc ca sunt buimacit. Dis de dimineata am descoperit cateva lucruri, aparent nesemnificative, dar care instantaneu m-au facut ma fac sa ma simt si mic, si prost, si fraier, si neinitiat, si orb, si adormit, si in multe alte feluri. Ce naiba ai descoperit?, ma intreba un prieten. Nu mare lucru – dimensiunea nesimtirii unora si fara sa schiteze vreo urma de regret sau… Nici nu stiu cum anume sa descriu. E irelevant ce am descoperit concret, sunt irelevante personajele si numele in discutia de fata, ori in discutia mea avuta cu mine, e vorba de principii. Nici nu mi-am dat seama pana acum ca as putea fi unul dintre oamenii guvernati de principii, nici macar nu mi-am dat seama ca le am atat de adanc inradacinate in minte si in creier decat in momentul ala, momentul in care am descoperit ca altii nu le au. Instant mi s-au umezit buzele in propozitia “eu nu pot fi asa”. Oare? Oare eu nu sunt nesimtit?, oare eu nu am incercat sa fentez, sa mint, sa profit de altii, sa incalc reguli ale altora, oare eu am constiinta curata? Cred ca tine doar de punctul la care te raportezi. In momentul in care am descoperit micile “nimicuri” de azi dimineata, mi-am dat seama ca orice as fi facut devenea irelevant, devenea nimic. Nu au devenit dintr-o data juste actele mele gresite, ori cele pentru care avusesem puterea sa recunosc ca sunt gresite, nici nu mi-am gasit scuze sau explicatii pentru ele dintr-o data, dar au devenit irelevante. Mi-am dat seama ca eu am puterea de caracter de a regreta niste nimicuri in comparatie cu actele altora, in comparatie cu nesimtirea altora, cu modul lor de a fi. Azi dimineata mi-am dat seama ce inseamna lipsa de caracter si m-am intrebat foarte serios de ce mai exista caracter si onestitate si care ar fi rolul lor.Sa fie cei lipsiti de caracter doar niste ratati, care sa nu-si constientizeze ratarea decat prea tarziu? Nici nu are importanta pana la urma, pentru ca tot nu mi-ar raspunde la intrebare nu? Sunt dezamagit, degustat, pus pe ganduri, de acei oameni care sunt "mari" dar nu au minte...pacat, prostia nu are limite.