Am auzi cu totii, desigur,proverbul romanesc: "Lauda de sine nu miroase bine" si adevarul e ca pute de-a dreptul a putrefactie, a oua clocite si apa statuta. Scuze de limbaj dar inca nu am cuvinte cu care sa descriu mirosul perfid, grosolan si insuportabil pe care il degaja continuu mandria, lauda sau orgoliul. Ele imbiba in intreaga lume mirosul rusinii, in lumea mea sau a ta , a celui ce se lauda sau a celui ce doar simte mirosul.
Lauda ma incerca des, si ma cuprinde cu cuvinte frumoase si cu o stare de euforie, mandria ma face sa zbor cu ochii inchisi ca un balon cu aer cald, iar orgoliul ma face sa ma simt cineva , un cineva cu demnitate, demnitate dusa la extrem... Dar nu dupa mult timp simti cum aerul se schimba si parca incerci sa dai vina pe altul, dar te vezi singur in camera si iti dai seama ca, e de la tine, miroase a rusine dar incerci s-o ascunzi prin orgoliu...iar balonul cu mandrie se sparge cand iti e lumea mai draga si parca simti o cadere latenta ce te face sa te simti din ce in ce mai legat de pamant...
Recunosc, mandria vrea zi de zi sa ma prinda si sa am duca prin zbor peste dealuri, dar am inteles ca ea abia asteapta sa ma duca deasupra unei cascade si sa-mi dea drumul sa cad in abisul de unde nu ma mai pot intoarce niciodata... Deaceea incerc sa refuz mandria, lauda si orgoliu.
Azi vreau sa-mi aerisesc camera de mirosul meu de mandru cu nasu pe sus, vreau sa spun: Nu ,visarii mele egoiste si ego-ului meu supraponderal si vreau sa imi cunosc limitele demnitatii mele de om ca nu cumva , vreodata, sa-mi manifest orgoliu neimblanzit.
Am sa continui tot exersand umilinta, poate ca dupa un timp mirosul laudei se va disipa printre miresmele mele de: bunatate, dragoste si credinta care poate sa-mi improspateze viata prin mirosul Sau.
Va urez un miros placut si o mireasma de viata care sa va ofere demnitatea, nu orgoliul, de care Dumnezeu, prietenii si familia sa fie mandrii, astfel veti fi laudati printre oameni dar si printre stele.
