The big idea!!!

O sa incep prin a spune ca pentru fiecare like la articolul asta eu primesc un sut in cur si doua palme. Pentru fiecare share 2 rosii in cap. Si daca faceti gestul suprem si reusiti sa va invitati prietenii la un eveniment de-al meu o sa va salvez de la efortul de a ma scuipa in ochi, bagandu-mi capul intr-o galeata de namol. Zic asta azi pentru ca vad din ce in ce mai des poze pe facebook menite sa induioseze inima mea de animal fara suflet. Cu pozele in sine cu copii dezmembrati de natura sau cu oameni in scaune cu rotile si cu urme de senile de tanc pe fata nu am nimic. Am ceva cu premiza ca daca dai like lu ala ii creste piciorul la loc. In principiu s-a mutat moda de pe yahoo pe facebook. Acum nu mai dai mass ca sa-si revina ala din cancer terminal cu ajutorul yahoo. Acum dai share pe facebook sa-i extirpe copilului al treilea picior cu care s-a nascut din greseala. Ce e si mai prost e ca trei sferturi din dobitocii care fac asta chiar cred ca ala primeste un dolar pe fiecare like. De parca Zuckerberg sta sa se uite la fiecare poza induiosatoare si sa zica "Baaaa asta e grav! O sa-i dau 140504040$ pentru 140504040 de like-uri". Sunt de acord ca sunt multe cazuri disperate care au nevoie de ajutor. In cazul in care vrei sa ajuti ar fi bine sa cauti cumva un cont direct in care sa versi 3 dolari in loc sa dai like pe facebook. Ca sa incerc si eu sa profit de naivitatea voastra m-am hotarat sa va cer sa ma ajutati si pe mine pentru ca am o lene cumplita si ma tine o vena de nu mai pot. Vreau si eu o vila cu piscina, un avion privat, doua vaci cu mulgatoarele de rigoare, o turma de oi ca sa am si eu ce manca pana mor, o capcana de tantari ca inca mai este vara si ma bantuie toate ganganiile, o maimuta dresata ca sa ma amuze cand ma plictisesc si 4 corporatii mari ca sa nu mi se termine resursele financiare. Pentru a obtine asta va rog sa va dati peste cap de 3 ori, sa faceti 2 flotari, 4 abdomene, sa va inodati sireturile de la adidasi cand mergeti pe strada si sa va pieptanati parul de pe picioare in cazul existentei acestuia. Pentru fiecare persoana care face asta eu o sa primesc 5$ de la CEO-ul google si o sa reusesc sa-mi indeplinesc visul. In final fac un apel la mila celor care citesc blog-ul si sper ca toata lumea sa ma ajute sa-mi finantez viata buna pe care mi-o doresc facand absolut nimic. Va multumesc anticipat pentru colaborarea la intiativa caritabila pentru binefacerea mea si va astept sa infaptuiti cele enumerate mai sus. Va multumesc ca-mi cititi aberatiile si va salut cu respect.

Reusesc sa fiu activ pe blog???

Adevarul este ca NU reusesc. Si nu o spun pentru ca sunt modest, sau pentru ca nu stiu sa ma apreciez. Nu reusesc sa scriu un continut interesant intotdeauna. Am articole pe care le-am scris si nu imi mai plac. Am exprimat de-a lungul timpului opinii care, in urma unor experiente noi sau chiar a unor argumente primite, s-au schimbat. Am si articole scrise un pic in graba, in care am scapat poate o litera, un mic typo care perfect normal uneori.... Uneori am primit si observatii. Mi-am batut pe umar orgoliul ranit si am mers mai departe. Ce m-a facut sa merg mai departe? Faptul ca imi place ceea ce fac, imi place si imi este draga comunitatea din jurul blogului, insa, pentru a scrie pe blog ai nevoie de planificare....E aproape imposibil sa reusesti sa scrii cateva sute de articole fara a avea un plan dinainte stabilit. Da, poti scrie si in functie de inspiratia zilnica, si eu am facut-o pentru multa vreme, insa la un moment dat ai nevoie si de un plan pentru blog. Uneori poate ca nu ai inspiratie, alteori simti totul ca pe o corvada, alteori pur si simplu ti-o ia viata pe dinainte si pur si simplu nu mai gasesti energia pentru blog. Sau timpul. Si atunci unul, doua articole de rezerva sunt mine de aur. Observand ca ideile imi vin de-a valma uneori si alteori iau o pauza, mi-am luat un carnetel. Pe care il tin la indemana si imi notez din cand in cand idei de articole. Apoi, alt lucru iar foarte important, ma informez. Asta tine mai mult de specificul blogului, daca este unul personal sau cu un subiect mai lejer lucurile pot fi mai simple. Azi am lucrat putin la grafica, as vrea sa fac ceva mai serios, si in acelasi timp placut la vedere dar...nu am timp, insa, va promit ca voi veni cu subiecte mult mai interesante si mult mai profunde, simt ca pot mai mult...asta e doar inceputul:) Va pup..

Cu si despre aroganta...

Arogance has to be earned, zicea Hugh Laurie in House MD. Apropo, ca o paranteza, am observat ca e la moda sa-ti placa House. Toata lumea l-a adaugat pe facebook la filme urmarite, chiar si persoane despre care stiu sigur ca nu inteleg nimic din el. Poate ca, exprimarea corecta ar fi “mai ales persoane care nu inteleg nimic din el”. Daca toti cei care se vor fani ai filmului l-ar si intelege, asa cum ar trebui perceput, cu siguranta lucrul acesta s-ar reflecta in ceva. Dar e suficient sa iesim pe strada, ca sa ne dam seama cati au priceput vreo idee din filmul asta. Parerea mea e ca, daca excelam in ceva, in ultima vreme, acel ceva e incompetenta, sau, cel mult, mediocritatea. Dar, revenind la aroganta, atribut pe care il manifest din plin – uneori nemeritat, ce e drept, dar hei, nimeni nu e perfect, iar eu imi recunosc greselile – doream sa ma refer la un anumit tip de aroganta care ma deranjeaza destul de mult in ultima vreme, pentru ca il observ din ce in ce mai des. E vorba de acele persoane care si-au descoperit drumul, care au atins o stare de echilibru psihic si emotional, care gandesc pozitiv intoteauna si, pentru care, orice e posibil, daca iti doresti suficient de mult. Ma bucur pentru ei, daca au gasit calea spre fericirea deplina, dar, de aici pana la a avea impresia ca, adevarul lor e universal valabil si, prin urmare, trebuie propovaduit cu surle si trambite, cred ca e un pas mult prea mare. A-l face, mi se pare o dovada de aroganta suprema. Sa-ti gasesti pacea, linistea, calea ta in viata, e de apreciat si, inca o data o spun: ma bucur sincer pentru fiecare dintre acesti oameni. Insa, atunci cand vreunul din ei incearca sa-mi impuna credintele lui, vorbindu-mi de la un nivel superior, atotstiutor, avand convingerea ca, drumul meu e gresit si ca, acela pe care l-a descoperit el e singurul pe care ar trebui sa pasesc si eu, am o problema. O bruma de inteligenta, sau macar de bun simt, ar trebui sa dicteze o retinere in a transforma o experienta proprie, interpretata cat se poate de subiectiv si personal, in lectie de viata aplicabila tuturor. Numai orgoliul si aroganta, combinate si in cantitati industriale, ar putea crea impresia posesorului ca e un fel de dumnezeu care a adus cele 10 porunci pe pamant. Hai sa fim seriosi, totusi. Din punctul meu de vedere, ce ar avea ei dreptul sa faca e sa-si impartaseasca experientele si convingerile, la modul “eu cred ca…”, “pentru mine a functionat…” etc., complet diferit de “ce ar trebui tu sa faci…”, sau “gresesti atunci cand…”. Eu m-as simti cel putin rusinat sa dictez cuiva un mod de viata care, pentru mine a functionat. E adevarat ca, entuziasmul m-ar putea determina sa-mi impartasesc convingerile circumstantiale, in speranta ca si altii se vor regasi in ele si, astfel, le voi fi de ajutor. Dar, de aici pana la abordarea aroganta si lipsita de inteligenta, e o distanta uriasa, pe care nimeni nu are dreptul sa o parcurga.

Toti suntem diferiti...

Stiti ce ma deranjeaza? Fiecare om are ceva bun in el, ceva unic. Dar nu inteleg de unde nevoia de uniformizare? Unii sunt mai buni decat altii, unii sunt mai sensibili, altii sunt mai destepti, unii mai pragmatici, altii mai poeti. Nu suntem la fel. Suntem diferiti si pentru ca nu suntem in stare sa ne acceptam, atunci incercam sa ne aducem la acelasi numitor comun.

Daca citesti acest entry cand esti la birou, printre taskuri, cafele si stres; daca il citesti seara tarziu, dupa ce ai ajuns in sfarsit acasa, ai luat cea mai consistenta masa – cina – si abia astepti sa dormi, atunci acest entry este pentru tine. Marea majoritate a oamenilor muncim de ne sar capacele. Dimineata nu apucam decat sa ciugulim ceva in fuga, sa ne imbracam si sa fugim spre serviciu. La pranz, multumim Celui de sus daca avem acea ora de masa – multi nu si-o permit pentru ca trebuie sa lucreze. Seara, suntem fericiti daca putem sa ne indreptam spre casa la ora la care se termina programul – un 5, un 6 – si nu dupa ore suplimentare, cand deja e intuneric afara. Multi nu scapa inainte de un 8-9. Ce-ti mai ramane de facut cand termini? Sa incerci sa te relaxezi un pic, cu niste prieteni, o bere, un film sau un shopping nevrotic. Cand ai mintea praf, nu prea iti vine sa citesti nici o carte, sau sa faci ceva in plus pentru dezvoltarea ta. Sa mergi la sala e un gest de eroism, si doar cei mai curajosi si tenace dintre noi reusesc performanta in mod sustinut. Unii nu au nici macar acele ore de tihna seara, ci muncesc non-stop pana nu mai pot de somn. Sunt permanent conectati, taskurile nu se termina niciodata, intotdeauna ramane ceva de facut. Unii viseaza, incearca sa rezolve in vis ce n-au apucat sa rezolve in trezie. Ceea ce descriu aici e cat se poate de real. Nu e vorba de exceptii, nici de caricaturizari. E o viata pe care o duc majoritatea oamenilor de pe aceasta planeta. Si totusi, eu am o intuitie puternica cum ca ceva e in neregula. Cred ca nu asta ar trebui sa fie normalitatea. Nu ar trebui sa ne ducem viata in munca din scoala in mormant. Si totusi, cadem cu totii, pe rand, generatie cu generatie in acest pattern. Si il replicam. Adica nu numai ca ajungem sa muncim ca animalele de dimineata pana noaptea, dar ajungem sa ii presam si pe altii sa fie la fel. Muncim zilnic, de dimineata pana seara ca sa cumparam produse si servicii de care nu avem cu adevarat nevoie. Suntem stresati, nemultumiti, haituiti. Ne dorim cu jind sa vina acele cateva zile de concediu pe an, in care sa ne refacem energia pierduta in celelalte 360si de zile. Ai observat ca ne imbolnavim mai des, de stres? Ca suntem mai slabiti, ca trebuie sa pompam vitamine, medicamente, energizante ca sa ne mentinem intr-o forma cat de cat functionala? “Si ce s-ar alege de lumea asta daca nimeni n-ar munci?”. Ma intreb, oare ce mare nenorocire s-o intampla?? Te pomenesti ca n-o sa mai avem cand sa producem atatea lucruri de care nimeni n-are cu adevarat nevoie. Ar fi absolut groaznic daca am munci toti cate 4 ore pe zi, n-am sti ce sa facem cu atata timp liber. Cica un experiment sociologic a comparat entuziasmul, energia si motivatia oamenilor de a face lucruri, fiind sau nu remunerati. Experimentul a aratat ca oamenii au seminificativ mult mai mult entuziasm si energie cand fac o activitate voluntar decat atunci cand sunt platiti. I-auzi. N-ar fi misto sa nu mai simtim jugul de pe gat in fiecare zi, si sa impingem cu placere, atat cat simtim ca avem voie? Cred ca trebuie sa reconsideram nitel “statul degeaba”. A fi sanatos, a alerga in parc, a innota, a asculta un album, a sta intins pe iarba si a te uita la cer, a fuma din pipa si a citi o carte – toate astea nu sunt munca in sensul clasic capitalist, dar nu sunt nici stat degeaba. Sunt o parte din noi si din echilibrul interior atat de necesar. Gandeste-te serios la cat din zi petreci muncind, si cat petreci facand alte lucruri pe care le simti necesare pentru a merge inainte.