"Nu cred in nimic, dar iau in considerare totul."

Ma gandeam zilele astea ca sunt genul de om care a invatat toleranta. (La naiba, sunt genul de om care a invatat cam tot ce are bun in el. Default-ul meu n-a fost exceptional, a fost mai degraba mediocru, si a trebuit sa muncesc pentru tot ce sunt, cum probabil va trebui sa muncesc in continuare pentru tot ce nu sunt inca.) Ziceam ca am invatat toleranta, n-am avut-o. Fara sa fiu un om coleric, ma enervau multi oameni. Insa am inteles la un moment dat ca nu ma deranjeaza la ceilalti decat partile pe care, deep inside, si eu le am. Daca reuseste sa ma enerveze un om care ezita prea mult in luarea unei decizii, asta se intampla fiindca si eu am inca, uneori, aceeasi problema si nu-mi place asta la mine. As vrea sa nu mai existe, fiindca am muncit mult sa nu mai fie si, cu toate astea, e. Daca ma intalnesc cu, sa zicem, un om dintr-o companie mare, care lucreaza atat de mult incat n-are suficient timp pentru el, ca sa traiasca, de multe ori voi reusi sa ma uit la asta detasat. E viata lui! Insa uneori nu-mi va iesi si il voi judeca. Nu fiindca el n-ar fi inteles nimic din viata asta (desi poate ca asa e), ci fiindca imi dau seama ca si eu as fi putut ajunge unde e el foarte usor si mi-e groaza ca nu cumva chiar sa mi se intample asta intr-o zi, cand din cine stie ce motive, ma voi lasa influentat prea mult de mediu si voi uita, poate doar pentru 2 minute, cine sunt. Sunt multe exemple de genul asta pe care le-as putea da, insa ideea este ca de cate ori ne deranjeaza un om, exista mari sanse ca de fapt sa ne deranjeze ceva la noi. Si cred ca am iesi mult mai castigati din asta daca in loc sa ne plangem, in loc sa il atacam, in loc sa il vorbim de rau, ne-am concentra pe a ne construi pe noi. Sa fim mai buni, sa ne atinga mai putine lucruri negative si mai multe dintre lucrurile de care chiar merita sa fim atinsi.

Everybody lies!!!

Îmi dau seama cu tristețe că majoritatea dintre noi nu ne schimbăm nici la capitolul defecte. Spunem că viața ne schimbă de-a lungul a ceea ce trăim şi că învățăm din greşeli. Sunt trist să constat că minciuna nu moare nicidecum dintr-un om. Când înveți să minți ajungi să o faci pe veci şi cu greu poți să te abți de la un asfel de păcat. Uneori devine parte din propriul caracter, încât ți-e greu să detaşezi purul adevăr de o „nevinovată” minciună. Ajungem să ne trăim propria minciună ca pe un adevăr. Constat cu tristețe că suntem mulți atinşi de această boală. Am un „defect”. Acela de a intui foarte bine minciuna, aşa cum rar ajung să-mi dea cu eroare sau cu virgulă când vine vorba de intuiție. Iar uneori, vă dau cuvântul meu, că mi-aş dori să nu am dreptate atunci când citesc printre rânduri un om. E asemănător cu efectul când nu vrei să accepți adevărul şi inventezi ceva mai blând pentru reveria proprie. Da, uneori mi-e teamă să am dreptate în privința lucrurilor negative sau neplăcute vis-a-vis de o persoană tocmai pentru că poate fii dezamăgitor la ceea ce oricum te aştepți. Şi nu, nu vreau să influențez lucrurile prin prisma atitudinii negative, chiar nu este cazul, pentru că de multe ori cred în şanse şi ocazii potrivite şi sunt o persoană suportivă pentru mulți din jurul meu. Doar că uneori lucrurile nu sunt roz. Prea puțin roz, iar când sunt roz şi atunci mai au pete negre pe ele. Şi nu voi putea înțelege niciodată egoismul prin minciună, în care vrei să ții pe cineva lângă tine printr-o minciună, din care deviezi şi alte minciuni. Oricât aş încerca să înțeleg orânduirea lucrurilor în această viață, unele dintre ele sunt peste puterea mea. Apreciez cu sufletul deschis o persoană sinceră. Tind să cred că sunt pe cale de dispariție persoanele sincere şi ar trebui înființată o rezervație specială pentru cei sinceri. Atât de mult ne place să ne complicăm viața, încât fugim pur şi simplu de lucrurile sincere, cele venite din suflet.

Just a day

Nu mai cred în deciziile tranşante, definitive și de mare angajament. De mâine mă apuc de aia şi o să mă las de aialaltă. Maine va fi prima zi în care.... Sunt alegeri, hotărâri pline de intotdeauna sau niciodată şi principii nervoase pe care, dacă le baţi în piept, rişti să te găureşti de atâta seriozitate şi fermitate. Avem atât de multe amprente în noi, lăsate de lucrurile care ni s-au întâmplat, încât ideea a o lua de la zero apare total iluzorie. Putem alege un drum sau un altul. dar bagajul deja l-am luat cu noi indiferent de scopurile călătoriei. Suntem un mănunchi atât de bine închegat de obiceiuri şi tabieturi încât o schimbare bruscă ar mătura obtuz nuanţe, ritmuri, umbre și imperfecțiuni care ne fac să fim ceea ce suntem. Este păcat să lăsăm o zi să ne schimbe.

I'm back...!!!

Cei care deţin adevărul absolut, cei care ştiu întotdeauna răspunsul corect şi îl rostesc cu siguranţă, ca pe o lecţie pentru cei din jur, mai puţin înzestraţi decât ei... aceştia nu vor înţelege niciodată ezitarea şi punctele de suspensie atunci când eşti gata să asculţi o altă părere, atunci când simţi nevoia să mai citeşti o carte sau un articol înainte de a-ţi forma o opinie despre un subiect. Mă aplec în faţa celui care e înalt calificat într-un domeniu şi învăţ din experienţa lui, dar nu când personajul care dă sentinţe definitive şi irevocabile e "la prins muşte" mai mult decât mine şi are pretenţia că ştie el mai bine şi nu admite replică şi contraargument. Un om inteligent şi instruit va fi întotdeauna deschis pentru o discuţie, va accepta că ceea ce e bun sau frumos pentru unul poate fi rău şi urât pentru celălalt, va înţelege că, fiind diferiţi începând de la ADN şi continuând cu mediul social în care ne-am format, vom avea păreri şi gusturi diferite. Să ştii să îţi susţii punctul de vedere, dar nu până în pânzele albe, e dovadă de toleranţă şi de bun simţ. Să accepţi că fiecare om are soluţiile proprii la probleme şi să nu i le bagi pe gât pe cele pe care le consideri corecte înseamnă din nou să fii tolerant şi să ai bun simţ. Iar dacă faci parte dintr-o majoritate covârşitoare (cum ar fi apartenenţa la o religie) şi eşti de obicei o persoană tolerantă şi cu bun simţ, atunci când oferi ca soluţie credinţa ta, gândeşte-te întâi dacă ştii sigur că interlocutorul tău face parte din aceeaşi majoritate. Sunt unele şanse să te înşeli dacă faci confuzie între majoritate şi totalitate.

Atunci a inceput totul 25 aug.2009

25 august 2009. Nici nu mai stiu exact ce-am facut in ziua aia. Cand mi-am baut cafeaua, daca era luni sau vineri, daca a fost o zi buna sau rea. Stiu doar ca am tastat pe calculatorul meu de acasa treaba asta: blogspot.com. Auzisem eu ca ala e un loc bun in care sa incepi un blog. Nu stiam bine despre ce sa scriu, insa, inainte de asta, nu stiam ce nume sa-i dau. Nu voiam sa-i dau numele meu (am stat intr-un fel de anonimat pentru destul de multa vreme, fara vreun motiv anume), dar nici alt fel de inspiratie nu aveam. In ziua aia ma sunase un prieten de la Iasi, sa ma intrebe de sanatate, iar eu ma apucasem sa-i explic detalii din viata mea tumultoasa si plina de peripetii. Mi-au ramas in minte cuvintele lui de atunci, spuse printre hohote de ras: “Mda. Tot un nebulos ai ramas pentru mine.” Si asta a fost, descoperisem gaura din covrig: “nebulos”. Urma sa-mi las niste ganduri pe o foaie virtuala pe care s-o citesc eu si inca vreun ratacit. Dar acele ganduri ieseau in lume, nu mai ramaneau doar pe o pagina de word dintr-un fisier bine ascuns si nici nu mai ramaneau scrise, apasat, intr-o agenda care tinea loc de jurnal. Ca de scris imi placea sa scriu, chiar daca nu ma pricepeam la asta. Nici acum nu ma pricep foarte tare, dar macar am ajuns sa am un fel de coerenta ce vine din niste ani de exercitii (aproape) zilnice. Aveam palmele transpirate si inima imi batea tare. Eram incantat si total speriat de momentul in care aveam sa apas “publish”, desi era clar ca nu citeste nimeni. Ba mai mult, aveam de gand sa nu spun nimanui de blogul pe care tocmai il deschisesem, iar prin alte parti comentam cu numele meu (ma stiam deja, virtual, cu “greii” blogosferei si mi se parea nedrept fata de altii mai buni decat mine la scris sa povestesc ca tocmai mi-am facut blog, iar ei sa ma sustina din simpatie). Eram cu toate gandurile astea in minte, faceam tot felul de planuri si mi-am promis, atunci, in acea seara, ca o sa fac tot posibilul sa nu renunt la ceva ce imi provoca atata incantare inca dinainte de a incepe cu adevarat. N-a fost ca in prima zi de facultate. Atunci nu stiam nimic despre viata, incantarea nu exista. Doar teama de necunoscut. In plus,facultatea nu era o alegere constienta, pe cand blogul a fost, este si va ramane asa. Dar prima zi de blogging a fost la fel de frumoasa ca prima zi de Facultate, va ramane la fel de prezenta in amintirile mele. A fost o zi in care mi-am dat voie sa incep sa spun tare ceea ce gandeam, orice prostioara, orice frustrare, orice bucurie. Sa impart cu oameni (de cele mai multe ori) necunoscuti farame din viata-mi simpatica sau grea sau melancolica, doar din dorinta de a scrie, tot mai mult si tot mai bine. Inca n-am reusit partea cu “tot mai mult si tot mai bine”, dar acea bucurie se regaseste de fiecare data cand apas “add new post”.

Scris, cuvantul redevine gand:)

Cred in lucruri mici si frumoase, facute din suflet. Cred in telefoanele date nu pentru ca avem nevoie de ceva, ci pentru ca ne pasa ce face celalalt si vrem sa stim daca-i e bine. Cred in oameni frumosi, care traiesc frumos, care isi cresc copiii in lumina, invatandu-i sa pretuiasca ce primesc de la viata si de la altii. Cred in oamenii care isi asuma ce spun, ce simt, ce vor de la viata lor. Cred in iubiri totale, dar nu cred in iubiri definitive. Cred ca fiecare dintre noi are zona lui de gri la care celalalt ajunge atat de greu, incat atunci cand se intampla, ar merita sarbatorit: inseamna ca esti, in sfarsit, tu insuti. Cred in forta pasilor marunti si a constructiilor in timp, mai ales in materie de relatii. Nu cred insa ca, odata construit, dureaza pe vecie daca nu dai “o mana de var”, cum ar fi spus un prieten al meu. Cred in relatii sincere si construite pe valori comune. Cred in iubiri cladite dupe ce s-au sters lacrimile, pentru ca s-au transformat in experiente. Si nu, nu cred ca e mereu vina altcuiva pentru ce ni se intampla. Cred in viata pe care ne-o construim pas cu pas si in lucrurile pe care ni le spunem pe intuneric, cautand priviri si zambind fara motiv. Cred intr-o privire care genereaza o bataie de inima in plus, intr-o atingere care te face sa inchizi ochii ca sa ti-o amintesti si in povesti terminate in liniste. Cred in tine si in acea parte din tine care ma face sa zambesc. Atat de simplu…

Factori multipli: Mediul, Contextul, Educatia, Inspiratia, Aspiratia...etc:)

Ma tot gandesc de azi dimineata daca sa imi mai bat capul sau nu, daca sa fac ceva sau sa ignor, daca sa scriu sau nu, daca sa ma complac sau sa lupt, daca sa ma revolt sau sa ma resemnez, daca sa ma enervez sau sa zambesc – nu am ajuns la vreo concluzie clara, inca sunt ametit de atatea idei. Aparent mi-au lut 3 ore ca pot scrie fraza precedenta si sa recunosc ca sunt buimacit. Dis de dimineata am descoperit cateva lucruri, aparent nesemnificative, dar care instantaneu m-au facut ma fac sa ma simt si mic, si prost, si fraier, si neinitiat, si orb, si adormit, si in multe alte feluri. Ce naiba ai descoperit?, ma intreba un prieten. Nu mare lucru – dimensiunea nesimtirii unora si fara sa schiteze vreo urma de regret sau… Nici nu stiu cum anume sa descriu. E irelevant ce am descoperit concret, sunt irelevante personajele si numele in discutia de fata, ori in discutia mea avuta cu mine, e vorba de principii. Nici nu mi-am dat seama pana acum ca as putea fi unul dintre oamenii guvernati de principii, nici macar nu mi-am dat seama ca le am atat de adanc inradacinate in minte si in creier decat in momentul ala, momentul in care am descoperit ca altii nu le au. Instant mi s-au umezit buzele in propozitia “eu nu pot fi asa”. Oare? Oare eu nu sunt nesimtit?, oare eu nu am incercat sa fentez, sa mint, sa profit de altii, sa incalc reguli ale altora, oare eu am constiinta curata? Cred ca tine doar de punctul la care te raportezi. In momentul in care am descoperit micile “nimicuri” de azi dimineata, mi-am dat seama ca orice as fi facut devenea irelevant, devenea nimic. Nu au devenit dintr-o data juste actele mele gresite, ori cele pentru care avusesem puterea sa recunosc ca sunt gresite, nici nu mi-am gasit scuze sau explicatii pentru ele dintr-o data, dar au devenit irelevante. Mi-am dat seama ca eu am puterea de caracter de a regreta niste nimicuri in comparatie cu actele altora, in comparatie cu nesimtirea altora, cu modul lor de a fi. Azi dimineata mi-am dat seama ce inseamna lipsa de caracter si m-am intrebat foarte serios de ce mai exista caracter si onestitate si care ar fi rolul lor.Sa fie cei lipsiti de caracter doar niste ratati, care sa nu-si constientizeze ratarea decat prea tarziu? Nici nu are importanta pana la urma, pentru ca tot nu mi-ar raspunde la intrebare nu? Sunt dezamagit, degustat, pus pe ganduri, de acei oameni care sunt "mari" dar nu au minte...pacat, prostia nu are limite.