LieToMe!!!

Tot aud explicaţii de genul: “te mint pentru că adevărul taie în carne vie”. Nu zău! Păi şi atunci când descoperi că ai fost minţit nu doare? Oho, doare chiar mai tare. Mie îmi este foarte greu să înţeleg cum am ajuns să nu mai putem asuma faptele şi, împlicit, şi consecinţele. Ne este mult prea frică de gura lumii, de ce vor crede alţii despre noi? Refuz să cred că avem un caracter atât de slab. Nu-mi spuneţi că vă gândiţi la dezamăgire - să nu care cumva să răniţi persoana de lângă voi. De-a lungul anilor am aflat că dezamăgirea se amplifică odată cu descoperirea minciunii şi că un om va aprecia faptul că i-ai zis-o verde-n faţă decât dacă ai cedat abia după ce ai înşirat sute de minciuni. Şi totuşi continuăm să minţim pe bandă rulantă. Tu de ce o faci?

Inadmisibil

Sunt usor superficial uneori, nu sunt atent la unele lucruri, peste altele trec prea usor cu vederea si nu sunt mandru de chestia asta. Dar are si o parte buna: ma ajuta sa trec peste chestii nasoale mai usor. Sunt incapatanat,uneori delasator,sincer (da si asta poate fi un defect),dar ma enervez greu… Dar sa va zic ceva…nu conteaza defectele,ci ochii care le privesc…asa ca nici unul dintre voi sau eu, nu aveti defecte,ci aveti doar oameni in jurul vostru care va fac sa credeti asta..fiecare individ este perfect in felul lui , iar faptul ca este diferit de alt individ nu poate fi considerat un defect…asa ca fiti fericiti cu ceea ce aveti fiindca nu se numesc defecte; ele sunt doar variatiile unor calitati… :d Spuneam mai sus ca si sinceritatea poate fi un defect.Cum?Cand esti sincer cu cei din jurul tau, poti avea unele “neplaceri”.Astfel un lucru care in sine este o calitate se poate intoarce impotriva ta, facandu-te sa crezi ca este defect, stiu ca nu este….. dar in societatea asta evoluata (not) nu esti asa de bine vazut, apreciat (personal nu-mi pasa de ce crede multimea,sa se arunce in garla multimea asta) sa spun asa, daca esti sincer pe linie continua si nu bagi si strambe….nu toti oamenii prefera adevarul !Deci din motivul asta am clasificat sinceritatea ca defect, nu ca este vreun adevar irefutabil!!! Cateodata am prea multa rabdare alteori nu prea. Unii imi reproseaza ca sunt rece si distant altii ,ca sunt ”painea lu’ D-zeu”.Am tendinta de a spune “da” chiar si atunci cand gandesc “nu” ca sa-i fac placere interlocutorului. Asta se intampla numai fiindca nu vreau sa ma cert, detest scandalul.Despic firul nu in patru ci in patru mii daca se poate.Iintotdeauna ma gindesc nu la ce a spus cineva, ci la ce-a vrut sa spuna, chiar daca de multe ori un sens e doar un sens, si persoana respectiva n-a vrut sa spuna decit exact ce a pronuntat. Ma astept intotdeauna la ce e mai rau in jurul meu si de la oamenii din viata mea, numai in felul asta ma bucur de lucrurile bune care mi se intampla.Mereu imi imaginez ca ma asteapta ceva nasol dupa colt,n-am reusit niciodata sa vad “partea plina a paharului”,nu stiu cum se descopera….nu stiu de-astea :D Ma opresc aici…caci pot continua foarte mult…nu pot decat sa inchid cu un citat de Cioran: “Am toate defectele celorlalti si totusi ceea ce fac acestia mi se pare inadmisibil“-Voi ce defecte aveti?

Unde si de ce?

Foarte des îmi pun această întrebare: Unde se grăbesc oamenii?... Doar nu locuim prin Siria, Somalia, unde îți fură mâncarea din farfurie sau ești nevoit să fugi pe stradă ca să nu fii împușcat. Vorbesc de stradă și mai ales de parcuri-le noastre unde pe lângă drumul pe care trebuie să mergi peste tot vezi cărărușe, absolut peste tot... La naiba oare chiar o să te scape de la ceva cele 2-3 min. pe care le-ai tăiat din mers? sau chiar ești atât de nesimțit să mergi pe acolo pe unde e interzis...La ce au fost făcute atâtea drumuri „asfaltate„ oare nu ca să meargă pe ele oamenii? La ce să mergi chiar ca un nesimțit în toată puterea și să calci în picioare natura ca să faci o amărâtă de cărare pe care alte bovine ca și tine vor continuia să meargă, și să distrugă totul în picioare. De ce să fii atât de nesimțit la ale tale?...Oare chiar atât de puțină cultură să avem noi ca societate de oameni existenți. De ce să-ți trăiești rostul zilelor în prostie, distrugând, ponegrind și făcând multe alte lucruri indecente pentru o societate... Am impresia că suntem făcuți într-un laborator, unde la o parte din oameni fie uită să le pună creier fie lei se pune creier „second-hand” care se uzează rapid, iar, pentru că mecanismul corporal continuă să funcționeze, funcționează fără placa de bază „creierul”.

i prefere „maybe”!

Fiecare zi a săptămânii alternează, pe rând, şocant, între “Da” şi “Nu”. Dacă, spre exemplu, luni începe bine, cu un “Da” merituos, marţi te trezeşti că totul e “Nu”, miercuri e “da” iar… Şi tot aşa, până când ajungi să te întrebi dacă tu ai o problemă atunci când ai de-a face cu instabili. Ajungi, la un moment dat, să îţi faci calcule legate de weekend, dacă vor fi cu “Da” sau “Nu”. Uneori însă, atunci când totul e bine, fără certuri sau complicaţii inutile, când totul pare perfect, apare acel “Nu” venit de niciunde, de aiurea, doar de dragul … Astăzi, după o zi cu “Da” am primit, aşa cum era de aşteptat, un “Nu”. Evident, dacă nu voi opri toată această înşiruire, mâine va fi din nou un halucinant “Da”, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat ieri. O inconstanţă venită – culmea – din nimic logic. Măcar atât: un pic de stabilitate într-o lume plină de oameni care, din plictis, îşi transformă viaţa într-un Mountain Rouse care coboară doar de dragul unui salt în gol, care să dea puţină adrenalină altei zile în care nu se întâmplă nimic. Azi am primit un „Nu’. Numai că, de data asta, am zis şi eu „Nu”. Dintr-un motiv: m-am săturat ca mâine să fie iar „Da”. M-am săturat să calculez weekendurile cu „Nu” sau „Da”. Le prefer pe cele cu „Poate”!

Feed-back!!!

Se spune ca : “A lupta cu tine însuţi este cel mai greu război – a te învinge este cea mai frumoasă victorie.”, este intr-adevar un lucru greu sa poti sa lupti cu tine insuti, insa este si o enorma satisfactie sa stii ca vei reusi .Aminteste-ti mereu ca prieteni adevarati nu-ti sunt cei ce sunt langa tine cand esti fericit, ci cei care iti sunt aproape cand ti-e cel mai greu. Cat despre probleme....Infrunta-le cu capul sus. Nu, nu va fi usor. Nu este nicio persoana in lume care poate depasi fara greseala toate complicatiile cu care viata ne pune fata in fata. Nu suntem facuti sa rezolvam instant toate probleme aparute. Nu asa am fost creati. De fapt, am fost creati sa ne suparam, sa ne intristam, sa fim raniti, sa ne impiedicam si sa cadem. Pentru ca tocmai asta este intregul scop al vietii – sa ne infruntam problemele, sa invatam din ele, sa ne adaptam si sa le rezolvam in timp. Asta e, in cele din urma, modul in care devenim persoanele care suntem. Facand ceva si obtinand un rezultat gresit este mai productiv decat sa nu faci nimic. Orice reusita are o urma de esec in spatele ei si orice esec te conduce spre succes. Vei ajunge sa regreti mai mult lucrurile pe care nu le-ai facut decat pe cele pe care le-ai facut. Grijile nu vor face ca ziua de maine sa fie mai putin grea, dar sigur vor face ca ziua de astazi sa fie mai putin vesela. Pentru a afla daca merita sa te ingrijorezi pentru o situatie intreba-te urmatorul lucru: “Va mai conta situatia asta peste un an? Peste trei? Peste cinci?” Daca raspunsul este nu, e clar ca iti faci griji inutil.

Sometimes too much

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi si nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete… Ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatate drumului. Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea multa, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiecare zi invata. Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut. Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi. Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari pot. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata. Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt.

Cea mai grea lovitura este sa te simti in plus,acolo unde alta data erai totul

Buna dimineata tuturor. Am sa incep acest articol precizand faptul ca pentru mine este un subiect foarte sensibil! De cand ma stiu, am iubit adevarul si persoanele absolut sincere! De cand ma stiu, mi-am dorit extraordinar de mult sa intalnesc doar persoane sincere sau sa fac cunostinta cu purul adevar! Dar oare cine nu-si doreste asta? Poate ca altii isi doresc, dar totusi nu mai au atat de multe pretentii! Despre mine as putea spune ca nu vreau sa accept realitatea si sa ma invat minte! Am recunoscut si voi recunoaste ca unul din marile mele defecte este naivitatea si faptul ca sunt prea credul. Nu inteleg de ce in continuare imi place sa cred ca exista atat de multe persoane sincere si bune, care intotdeauna vorbesc extraordinar de frumos, dar care practic nu fac altceva decat sa te minta “fumos” in fata! Si totusi, ar trebui sa ma gandesc mai intai daca sunt sincer cu mine insumi, inainte sa am pretentia ca ceilalti sa o faca! Hhhmmm…greu, foarte greu! Nu imi trebuie prea mult timp insa sa ma gandesc la asta! As putea spune ca desi permanent am impresia ca tot ceea ce fac este bine si ca tot ceea ce spun este corect, in ultima secunda aproape totul se scufunda in mintea mea. Cu ce raman? Cu gustul acela amar si cu acea mare dezamagire, zicandu-mi pentru a nu stiu cata oare: “ce sa fac? Nu aveam cum sa-i zic adevarul, ce ar fi crezut apoi despre mine?” Daca am remuscari? Bineinteles! Daca am constiinta? Cu atat mai mult! Si atunci cand constiinta nu-ti da pace, e foarte grav! Nu consider ca exista persoana pe lumea asta care sa nu fi mintit macar o singura data in viata, cum nu cred ca exista om pe lumea asta care sa poata rosti intotdeauna numai si numai adevarul! Ce ne facem insa atunci cand adevarul doare mai tare decat minciuna??? Spunem totusi adevarul, sau preferam minciuna? Depinde foarte mult de situatie, din punctul meu de vedere…si depinde foarte mult de persoanele care sunt implicate. In ceea ce ma priveste, as prefera sa aud cel mai dureros adevar din toata lumea asta si sa sufar atunci, decat sa aud o minciuna si mai tarziu sa descopar ca de fapt adevarul era cu totul si cu totul altul! Sinceritatea nu mai este de mult o virtute,De fapt nici nu cred ca ar fi fost vreodata! Chiar daca asa se vrea a fi, ea nu ajunge decat o slabiciune! Pentru ca omul a devenit azi mai rau, mai orgolios, mai invidios, despre sinceritate nici nu mai poate fi vorba! Sinceritatea omului moare odata cu lipsa de iubire, lipsa de afectiune si dragoste! Si cum majoritatea nu mai are timp sa-si iubeasca aproapele, de unde pana unde ar izvori sinceritatea? Cine mai tine cont de ea cand toata lumea parca abia asteapta sa se laude mai mult, sa te minta mai mult si sa te convinga ca triunghiul e patrat si invers? Nu cred ca mai putem spera vreodata la adevarul absolut! El s-a ascuns de mult in lasitate, prostie, ura, etc. In zilele noastre, daca incerci sa spui adevarul, ti se pare tie insuti/insati ca esti un mare fraier/a! Sau ti se pare ca esti privit ca fiind un mare ”papa-lapte” de catre persoana din fata ta! Si tu? Tu de ce inca mai crezi atat de multe lucruri murdare? De ce inca te lasi convins si “te culci pe-o ureche”? Nu iti este suficient? Nu ai trecut prin atatea? Cand ai sa spui odata STOP??? Va multumesc si sper sa incercati sa fiti cat mai sinceri cu voi insiva, dar de ce nu si cu ceilalti!